creștinism contemporan

romano-catolicism

Romano-catolicii din lume sunt mai numeroși decât toți ceilalți creștini la un loc. Ele sunt organizate într-un sistem complicat care se întinde pe structura bisericii de la parohia locală la papalitate. Sub autoritatea centrală a papalității, Biserica este împărțită în eparhii, ai căror episcopi acționează în numele și prin autoritatea papei, dar păstrează libertatea administrativă în jurisdicțiile lor individuale. În mod similar, preotul paroh este executorul directivelor papale și diecezane. Alături de Organizația diecezană și interacționând cu ea este un lanț de ordine, congregații și societăți; toate sunt, desigur, supuse papei, dar nu sunt direct responsabile față de episcop, așa cum sunt parohiile locale. Cu toate acestea, ar fi o greșeală să interpretăm politica bisericii Romano-Catolice într-o manieră atât de pur organizațională ca aceasta, deoarece politica Romano-Catolică se bazează pe un mandat care este urmărit de acțiunea lui Isus Hristos însuși, când a investit Sf. Petru și, prin Petru, succesorii săi cu puterea cheilor din Biserică. Hristos este capul invizibil al Bisericii Sale și, prin autoritatea Sa, Papa este capul vizibil.

această interpretare a originii și autorității bisericii determină atât atitudinea Romano-catolicismului față de restul creștinătății, cât și relația sa cu ordinea socială. Crezând că este adevărata Biserică a lui Isus Hristos pe pământ, nu poate trata alte tradiții creștine ca egali fără a-și trăda însăși identitatea. Aceasta nu înseamnă însă că cineva din afara părtășiei vizibile a Bisericii Romano-Catolice nu poate fi mântuit și nici nu exclude prezența “vestigiilor Bisericii” în celelalte corpuri creștine. La Conciliul Vatican II, Biserica Romano-Catolică și-a afirmat puternic legăturile cu “frații săi separați” atât în ortodoxia răsăriteană, cât și în mai multe biserici protestante. Ca adevărată biserică a lui Hristos pe pământ, Biserica Romano-Catolică se consideră, de asemenea, responsabilă pentru proclamarea voinței lui Dumnezeu societății organizate și statului. Biserica își afirmă obligația fundamentală, ca” lumină a lumii ” căreia i-a fost încredințată revelația lui Dumnezeu, de a adresa Națiunilor sensul acelei revelații și al legii morale și de a lucra pentru o ordine socială și politică în care să poată funcționa atât revelația, cât și legea morală.

înțelegerea pe care Romano-Catolicismul o are de la sine, interpretarea relației corecte dintre biserică și stat și atitudinea sa față de alte tradiții creștine se bazează pe doctrina Romano-Catolică. În mare măsură această doctrină este identică cu cea mărturisită de creștinii ortodocși de orice etichetă și constă din Biblie, moștenirea dogmatică a bisericii antice așa cum este stabilită în crezurile istorice și în decretele sinoadelor Ecumenice și lucrarea teologică a marilor doctori ai credinței din Răsărit și din Apus. Prin urmare, dacă prezentarea celorlalte tradiții creștine din acest articol le compară cu Romano-Catolicismul, această comparație are o funcție descriptivă mai degrabă decât normativă, deoarece, într-o măsură considerabilă, protestantismul și ortodoxia răsăriteană s-au definit adesea în raport cu Romano-Catolicismul. În plus, majoritatea creștinilor din trecut și prezent au un corp comun de credințe despre Dumnezeu, Hristos și calea mântuirii.

doctrina Romano-Catolică este mai mult decât acest corp comun de credințe, așa cum este doctrina fiecăruia dintre grupurile creștine. Este necesar aici să menționăm doar cele trei doctrine Romano-Catolice distincte care au obținut formularea definitivă în secolele 19 și 20: infailibilitatea Papei, Imaculata concepție și Adormirea Maicii Domnului. În majoritatea celorlalte probleme majore ale doctrinei creștine, romano-catolicismul și ortodoxia răsăriteană sunt în mare parte de acord, în timp ce protestantismul diferă atât de ortodoxia răsăriteană, cât și de Romano-Catolicismul în mai multe probleme. De exemplu, teologia Romano—Catolică definește și numără sacramentele diferit de teologia ortodoxă, dar, împotriva protestantismului, doctrina Romano—Catolică insistă, la fel ca ortodoxia răsăriteană, asupra centralității celor șapte sacramente-botezul, confirmarea, Euharistia, ungerea bolnavilor, penitența, căsătoria și ordinele sfinte-ca canale ale harului divin.