și apoi, într-o categorie separată, există zgomotele colorate. Spre deosebire de zgomotul inconsistent al unui tambur sau al unei voci strigătoare, aceste sunete sunt un semnal continuu, dar nu sunt tocmai plăcute. Cuvântul “zgomot” provine de fapt dintr-un cuvânt Latin pentru greață; în ingineria audio, termenul descrie orice informație nedorită care interferează cu semnalul dorit, cum ar fi statica la radio.
zgomotul alb pur sună ca acel hissy “shhh” care se întâmplă atunci când televizorul sau radioul sunt reglate la o frecvență neutilizată. Este un amestec al tuturor frecvențelor pe care oamenii le pot auzi (aproximativ 20 Hz până la 20 kHz), tras la întâmplare cu o putere egală la fiecare—cum ar fi 20.000 de tonuri diferite, toate jucând în același timp, amestecate într-o tocană sonică în continuă schimbare, imprevizibilă.
celelalte culori sunt similare cu zgomotul alb, dar cu mai multă energie concentrată fie la capătul înalt, fie la cel inferior al spectrului sonor, ceea ce schimbă subtil natura semnalului. Zgomotul roz, de exemplu, este ca zgomotul alb cu basul ridicat. Este un sunet “shhh” cu un zgomot redus amestecat, ca vuietul moale al unei furtuni de ploaie.
zgomotul roz sună mai puțin dur decât zgomotul alb, deoarece oamenii nu aud liniar. Auzim în octave sau dublarea unei benzi de frecvență, ceea ce înseamnă că percepem la fel de mult spațiu sonic între 30-60 Hz ca între 10.000-20.000 Hz. Suntem, de asemenea, mai sensibili la frecvențe mai înalte (unu până la patru kHz, care este despre frecvența unui copil care plânge, sună cel mai tare), astfel încât zgomotul alb, care are aceeași intensitate chiar și la cele mai înalte tonuri, poate suna prea luminos pentru urechile noastre. Energia din zgomotul roz scade la jumătate pe măsură ce frecvența se dublează, astfel încât fiecare octavă are o putere egală, ceea ce sună mai echilibrat.